Un alt delirium tremens

Lăstari înfloriţi iarna. Eu, doar o creangă. Razele deznădejdii. Iubirea pentru oameni mi-a umplut esenţa de ură. Copacul trunchiat al minţii. Frunze nepereche, gîndurile vorbite mult şi, mai ales, bine. “Doar ştii că ăsta vorbeşte mult?!”… Dacă aş aşterne pe hîrtie toate cîte vă transmit zilnic în troleu, pe stradă sau în bodegi, degetele mi-ar deveni impotenţe sîngerii. Sub robia lipsei de culoare şi a empatiei, dau naştere cruntei dorinţe criminale. Mapamond. Nu discriminării! Salvarea fără girofar. Ficatul mi-e augmentativ. Şi nu de la mizerabila bere cotidiană. Voi. Semeni. Cu cine? Multimedia prostimii creşte înspăimîntător. PC-ul lipseşte. Am udat şi aseară strada. Pe aceleaşi înălţimi ale bordurii. Puţea, deja. Grădinarul nu mai are răsaduri. Porţile viselor se închid, una cîte una, la zece centimetri de rond. Nu mai e lupta, e doar greaţa. Nu plec eu. Cine rămîne? Hitler, Stalin. Infantilitate. Update. Prea multe miliarde, pigmentul neimportant. Idealuri. Mimi ieftini. Vasalitate. UEfantastic de cretini. Natoleranţă. Graniţe doar pentru minţi. Şi văd, şi simt cînd o faci. Nu mai vomit. N-am mîncat nimic azi. Nici mîine. Nu mai muncesc. Criza nonbiliară îmi oferă mult timp liber şi lipsa atât de infecţilor bani. Vedenii. Nimic ştiu. Matricele nu conştientizează că n-au. Prieteni. Iluzoriu. Teatru. Război. Concurenţa gravată adînc în incoerent. Ancestral nativ. Creşte mortalitatea. “Bătrîne, nu mai prinzi pensia!”. Mîine, sigur se mai nasc şi alte odrasle. Punct ochit, punct lovit. Continuitatea mani-pula-torie. Mergeţi la vot! Lîngă Mitropolie. Acolo tre’ că’s mai multe secţii. Secte. Chiar: D’Aquino o fi un fel de Toma Necredinciosu’ ? Goya face, şi azi, mişto de voi. Frumoasele şi voinicii de pe pînze au dispărut şi voi nici nu puteţi ridica frunţile din asfalt?! Beton armat. Hard-uri re-setate să întreţină windows sistem. Perfect! Timpurile vechi din creaţie se impun nuanţat în prezentul continuu. Halal viitor! Mereu tendinţa către perfectibil. Niciodată, măcar, pe aproape. Nimeni lîngă tine… Meritoriu. Concurs cu existenţa. Premii infecte. Pîine. Pateu. Votcă. Mini prix. “Neşte” blugi. Poa’ o cămaşă. 1000 de ron pe lună. Nimeni nu a câştigat vreo luptă cu marţienii. SF. Altă istorie. Iarbă. Rîs cretinesc. Atac de panică. Flască. Alter ego. Supra şi subestimare. În final, venă. Aorta va ceda. Trecerea dincolo. Linişte. Atît.

Martin – Next Generation

Sampras i-a predat stafeta lui Federer la Wimbledon! . Pe 15 septembrie, noaptea, tirziu, la Flashing Meadows, s-a produs un alt schimb superb de generatii. Uriasul cu chip de copil ce este , Juan Martin Del Potro, l-a imbratisat cu dreapta lui baros(ana) pe Icarul absolut al tenisului , Federer. Imbratisarea nu a mai durut la fel de tare, cum a facut-o privirea rea a lui Nadal. Si campionul elvetian a zimbit parinteste! L-a batut un coleg mai bun, nu un complex(…) Martin va face de acum incolo un pariu neobsesiv, dar nebunesc, cu sine: “Pot oare sa fiu, macar, la fel de bun ca Federer? ” Personal, cred in viitorul de aur al argentinianului. Stilul diferit, neabstract, baschetbalistic si poate uneori plat va fi compensat de talent, conditie fizica si cea mai buna dreapta din istoria tenisului! Del Potro va fi un mare campion! Nu va egala performantele incredibile ale lui Roger, dar va intra, cu siguranta, in galeria selecta a marilor campioni.

Hidos şi expresiv

Nu mi-au plăcut niciodată maghiarii. Scuza: aşa mi-a fost servită istoria şi m-am conformat. Duna Tv nu mai era de ceva vreme în lista programelor mele tv. Era hidos să aud un maghiar pe stradă. Bancurile pe seama vecinilor noştri îmi hrăneau tot timpul naţionalismul. Falsul naţionalism, de fapt…Un român s-a prăpădit pe tărîmul ăla iar eu am un şoc! Altul decît cel al morţii premature a handbalistului cel mai înalt din lume. “Duşmanii” ăia pe care îi credeam capabili doar de “beţe-n-roate” ma frapează! Izvoare de lacrimi spală sîngele nevinovat al lui Marian, miile de flori aduc mireasma primăverii pe o stradă unde mai pute încă a transpiraţie criminală. Lumina altarului ad-hoc îl ajută pe “Păsărilă” să treacă mai uşor spre cealaltă dimensiune. Şi asta în Ungaria?! Îmi este ruşine să rememorez scurt ce cred(ce credeam) despre acest popor. Încerc să neg simţirea ca un sinucigaş, caut o scuză. Nu am timp. Din monitorul tv-ului aud acea limbă. Nu mai simt repulsie, nu vreau să schimb postul. Percep doar durere şi compasiune din glasuri pe care încă le vreau reci. Nu e nevoie să îmi titreze cineva, limba asta e atît de expresivă, caldă, sinistră şi abstractă ca Simfonia Fantastică a lui Berlioz. Mă retrag cîţiva centimetri în fotoliul aburit. Tot de ruşine…

Masochism şi inconştienţă

Societatea în care ne mişcăm haotic, zi de zi, nu este decît oglinda pe care am cristalizat-o de-a lungul secolelor. Upgradăm acţiunile sociale la fel de cotidian cum bem apa din robinetul ruginit, ce revarsă scîrbos, substanţe mendeleeviene, născocite de blestemata Dîmboviţă. Călcăm pe cioburile pe care, tot noi, le strecurăm între bordură şi trotuar (…) Şi ei, strămoşii, credeau că sînt la capătul prăpastiei sociale, că nu a existat o mai mare mizerie morală decît aia în care se zbăteau masochist şi/sau inconştient. Exemplele cele mai relevante aici sînt, indiscutabil, imperiile. Pe cît de diverse şi înfloritoare au fost, pe atît de autodistructive s-au dovedit, într-un final agonizant. Subiectul este cvasidiscutat şi disputat…Întrebarea care macină însă continuu este la fel de ”fascinantă” şi ”înspăimîntătoare”: regres controlat sau comportament aprioric aleator? Trăim în conspiraţia astrelor, dumnezeilor, compuşilor chimici, etc care ne-au creat sau doar, conceptualizînd asta, ne pierdem într-o ciclicitate nocivă, care alimentează sentimentul grotesc de final, pustiu, suficienţă, pieire interioară… Masochism sau inconştienţă? Ne întrebăm asta cu toţii, aşa cum au îndrugat candva şi cîţiva homo-sapiens, faraoni, împăraţi şi chiar lideri religioşi. Întrebarea cea mai potrivită ar fi de fapt: ”de ce ne întrebăm de milenii toate astea?”. O retorică care aşează pe masă singura acoperire plauzibilă pentru acel superficial, de altfel, ”Crede şi nu cerceta!” Credeţi că Dumnezeu şi-a trimis clona pe pămînt? Şi dacă da, puteţi să oferiţi un gîngurit teleologic la schimb? Dacă nu, cînd mai inventaţi un Darwin, suficient de relaxant pentru ideea de om? Unde duce stiinţa, dar mai mult, ce ne facem cu neştiinţa? Astea sunt alte cîteva întrebări din zecile de mii care trebuie să lipsească mentalului colectiv al viitoarelor generaţii! Aceste întrebări nu crează sistemul de valori, despre care astăzi, cu mîndrie şi falsă responsabilitate, vorbesc de la psihologi, teologi de toate speţele pînă la oameni politici. E vorba doar despre falsa direcţie, creată oarecum doctrinar şi cu un scop precis. Acela de a netezi drumul către falsele sisteme de valori. De ce? Habar n-am, că nu conduc lumea… Cert e că manipulezi uşor cînd cei mulţi nu mai pot distinge elementele de existenţial, alea pe care le simţim şi nuanţăm fără să ne înveţe nu-ştiu-ce teacher: bine, rău, frumos, urît, curat, murdar, etc. Atenţie! fac referire la aceşti termeni, fără nicio implicaţie semantică de tip religios. Nu putem crea, iubi, dezvolta, concura, etc, fără să ne întoarcem privirea în abstract?! Putem, dar suntem setaţi altfel. De aici şi ideea milenară de fruct oprit. Senzaţia mea, şi nu numai, este că trăim într-un haos controlat, şi spun asta fără a avea pretenţia unei deţineri de adevăr absolut! De altfel, ăsta nici nu există. Oamenii sînt deja minisisteme, de gen Matrix, dacă vreţi să ne mai descreţim frunţile. Eşti conectat afectiv, dar din păcate artificial, la tot ce se întîmplă, şi uneori conştientizezi că parcă ai vrea să fii altceva, că vrei să fii TU. ”Dar cum (reflectezi): şi eu şi altceva. Care eu?!” Mîine, biroul, şcoala sau şantierul or să-ţi răspundă. Regreţi, suferi, te transformi niţel, dar nu vrei şi apoi nu poţi să ieşi din umbra îndoielii. De ce? Pentru că natura clasică a individului este otrăvită zilnic de masochism şi inconştienţă, şi ele 2 trăiri exclusiv umane…Ne otrăvim, cu sau fără ”ajutor”.