Fără titlu. S-a banalizat şi ăsta…

Ai mai auzit ce iţi voi scrie acum, prietene. Iţi amintesc doar, să fiu sigur că nu te prinde de tot amorţeala ignoranţei.
Nu uita să iubeşti copacul din faţa blocului tău pentru că îţi oferă oxigenul prin care tu încă mai exişti şi mai puţin pentru florile sale încântătoare în spectrul tău vizual; să admiri o vrabie pentru că iţi curăţă copacul ăla de mai sus, nu pentru că îţi cîntă vara la geam; adoră-ţi câinele pentru că te iubeşte necondiţionat şi mai puţin pentru că e drăgălaş, jovial sau bine educat; nu-i da o floare iubitei tale doar cînd simţi nevoia să fi iertat, sau pentru a o impresiona, ci pentru că ea reprezintă sensul vieţii tale afective; iubeşte-ţi jumătatea pentru ceea ce reprezintă, nu pentru ceea ce ai vrea să devină(dacă nu faci asta, doar ţi se pare că iubeşti….trist); nu da leul unui cerşetor, decît dacă îţi demonstrează că îşi cumpără o pâine. dacă nu îţi pasă ce face cu banii, nu eşti deloc compasiv, ci doar un alt egoist din mulţime; consumă şi doreşte-ţi doar ceea ce poţi avea prin propriile mijloace, iar dacă îţi poţi permite cam orice nu consuma doar pentru că asta ţi se induce în fiecare moment; mama terra îşi va păstra resursele şi pentru strănepoţii copiilor tăi, daca nu consumi aiurea.
(…)
Şi dacă pisica vecinului se suie pe masa ta, n-o bate! Poate are pui de hrănit, iar vecinul tău o neglijează. Şi chiar de n-ar fi aşa, aminteşte-ţi că are sînge de felină…

Hidos şi expresiv

Nu mi-au plăcut niciodată maghiarii. Scuza: aşa mi-a fost servită istoria şi m-am conformat. Duna Tv nu mai era de ceva vreme în lista programelor mele tv. Era hidos să aud un maghiar pe stradă. Bancurile pe seama vecinilor noştri îmi hrăneau tot timpul naţionalismul. Falsul naţionalism, de fapt…Un român s-a prăpădit pe tărîmul ăla iar eu am un şoc! Altul decît cel al morţii premature a handbalistului cel mai înalt din lume. “Duşmanii” ăia pe care îi credeam capabili doar de “beţe-n-roate” ma frapează! Izvoare de lacrimi spală sîngele nevinovat al lui Marian, miile de flori aduc mireasma primăverii pe o stradă unde mai pute încă a transpiraţie criminală. Lumina altarului ad-hoc îl ajută pe “Păsărilă” să treacă mai uşor spre cealaltă dimensiune. Şi asta în Ungaria?! Îmi este ruşine să rememorez scurt ce cred(ce credeam) despre acest popor. Încerc să neg simţirea ca un sinucigaş, caut o scuză. Nu am timp. Din monitorul tv-ului aud acea limbă. Nu mai simt repulsie, nu vreau să schimb postul. Percep doar durere şi compasiune din glasuri pe care încă le vreau reci. Nu e nevoie să îmi titreze cineva, limba asta e atît de expresivă, caldă, sinistră şi abstractă ca Simfonia Fantastică a lui Berlioz. Mă retrag cîţiva centimetri în fotoliul aburit. Tot de ruşine…